Limba română trebuie să revină în stânga Nistrului, acolo unde îi este locul. De-a lungul secolelor, româna a fost vorbită atât în administrație, cât și în educație, dar și în uzul de zi cu zi. După anexarea de către Imperiul Țarist și, ulterior, formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), limba română a fost supusă unor politici de rusificare forțată, dar chiar în ciuda acestor presiuni, o bună parte dintre cetățenii din regiunea transnistreană continuă să-și păstreze limba maternă și să transmită această moștenire generațiilor următoare. Astăzi, reîntoarcerea limbii române în stânga Nistrului, nu reprezintă doar o reparație morală, ci și o reconectarea acestui teritoriu la identitatea sa culturală și națională. Mai jos vă voi prezenta TOP 5 contexte care demonstrează că și-n regiunea transnistreană s-a vorbit și simțit românește, pe tot parcursul timpului.

PRETEXT ISTORIC

În februarie 1924, Isidor Cantor, un emigrant român, cu nume conspirativ Ion Dic-Dicescu a lansat proiectul unei delimitări a teritoriului transnistrean locuit de moldoveni şi a constatat formarea unei regiuni autonome. După mai multe discuții cu Grigore Kotovski (***a fost un lider militar și revoluționar de origine basarabeană. Kotovski a constribuit la fortificarea regimului sovietic în Basarabia și Ucraina, fiind cunoscut pentru reprimarea mișcărilor naționale și a revoltelor țărănești) şi Pavel Tkacenco (***a fost unul dintre primii lideri ai RASSM și a promovat politica de rusificare și de marginalizare a identității românești în regiune), s-a convenit ca noua entitate să fie încorporată Ucrainei, dar să pretindă expres şi teritoriul din dreapta Nistrului, până la Prut. În aceste condiţii, la 4 februarie 1924, a fost expediat Biroului Politic al CC al PC (***Comitetului Central al Partidului Comunist) din Rusia un document intitulat „Memoriul cu privire la necesitatea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”, semnat de Gr. Kotovski, I. Dic-Dicescu, P. Tkacenco şi alţi 7 tovarăşi, considerat în istoriografie drept punctul de plecare în procesul de formare a RASSM din stânga Nistrului şi al aşa-numitei „teorii a moldovenismului” care au declanşat un adevărat război identitar împotriva limbii şi spiritualităţii naţionale româneşti de pe ambele maluri ale Nistrului.

În condițiile respective, acel pretins document a reprezentat punctul de pronire în procesul de divizare și dominare prin justificarea existenței unei identități naționale moldovenești distincte de cea românească și slăbirea legăturilor culturale și istorice dintre Basarabia și România, consolidându-se controlul sovietic asupra regiunii.

Potrivit istoricului Corneiul Ciucanu, protagoniştii „memoriului” au constatat şi subliniat faptul că moldovenii din stânga Nistrului şi cei din fostele gubernii Herson şi Kameneţk-Podolsk „îşi au modul lor specific naţional de trai şi […] vorbesc un dialect românesc – limba moldovenească”, iar comisarul sovietic de la Externe, Gh. V. Cicerin atenţiona într-o scrisoare către Molotov, secretarul CC al PC rus, că „descoperirea unui asemenea număr de moldoveni, adică români, în teritoriul ucrainean va fortifica poziţia românilor în chestiunea Basarabiei” şi că „va genera tendinţele expansioniste ale şovinismului românesc”. 

FENOMENUL „PĂSTRĂRII” LIMBII FANTOMĂ

Într-un interviu pentru Revista „Limba Română”, lingvistul Vladimir Zagaevschi declara că la venirea ruşilor în 1940 intelectualitatea basarabeană s-a refugiat peste Prut de frica monstrului enkavedist comunist-bolşevic din răsărit. În felul acesta, în Basarabia s-a format un vid intelectual, pe care au venit să-l umple intelectualii (lingvişti, scriitori etc.) din RASSM (un fel de Transnistrie formată în 1924), cu studii superficiale făcute la Balta (numită ironic „Sorbona” noastră), cu „limba moldovenească” bazată pe graiul din stânga Nistrului, cu Gramatica linghii moldoveneşti a lui I. D. Ceban, cu literatura „moldovenească” scrisă şi ea în grai transnistrian („malurostângistnic”), a scriitorilor transnistrieni: Ion Canna, Lev Barschi, Iacob Cutcoveţchi, Leonid Corneanu (Cornfeld) ş.a.

Trebuie să remarcăm faptul că, impunerea „limbii moldovenești” nu a fost doar un act de separare lingvistică, ci și unul politic, descris ca fiind „pronunțat politic antiromânesc”. S-a dorit un proiect descris ca un „fals” ideologic, fără bază științifică sau istorică, ceea ce ar demonstrat că fenomenul „păstrării” limbii fantomă este o construcție politică destinată să rupă legăturile lingvistice și culturale dintre românii din Basarabia și cei din România, consolidând astfel controlul Moscovei asupra regiunii.

PROMOVAREA FALSURILOR DESPRE RENAȘTEREA NAȚIONALĂ

Iureșul evenimentelor de la finele lunii august 1989, și evenimentele care au precedat aceste acțiuni, au contribuit esențial la fortificarea și tirajarea falsurilor prin intermediul presei din regiunea transnistreană. Astfel, faptele privind proclamarea limbii române ca limbă de stat, a grafiei latine, a tricolorului erau mediatizate în paginile ziarelor din partea de Est a Moldovei ca acțiuni de discriminare și suprimare a vorbitorilor de limbă rusă și o eventuală dispariție a etniei ruse de pe acest teritoriu. Materialele publicate în ziarul „Днестровская правда” în numerele din septembrie-decembrie 1989 promovau aceste falsuri. 

***„Днестровская правда” – ziar de limbă rusă, cu tematică social-politică, fondat pe 23 iunie 1941, ce aparține sovietului orășenesc din Tiraspol. 

În acea perioadă, cap de afiș pentru ziarele din regiune erau declaraţii ale pretinșilor „apărătorii ai Transnistriei” – I. Smirnov, V. Jacovlev, G. Maracuţa ș.a. – care chemau localnicii să se apere de „agresiunea Moldovei” și să nu cedeze în faţa „naţionaliştilor români”. 

AM FOST „HOMO-SOVIETICUS” ȘI DEVENIM „ПРИДНЕСТРОВЦЫ”?

Este titlul unui material publicat în ziarul „Drapelul Biruinței” nr.7. din anul 1992, care se editat la Dubăsari. Astfel, mai mulți lucrători de la grădinița „Soarele” din Dubăsari se arătau indignați de ceea ce „se petrece cu pământul nostru strămoșesc. Oare cum poți sta liniștit la ceea ce se urzește împotriva voinței majorității locuitorilor de pe malul stâng al Nistrului?!” – se mai întrebau, prin intermediul acelui material, angajații grădiniței. „Părtașii așa-zisei republici nistrene umblă pe la case și agită bătrânii, promițându-le o viață mai îndestulată… Noi trăim pe pământul nostru. Nu dea Domnul, să apară o nouă națiune „nistreană”, care nu va avea nimic sfânt și va trăi după principiul: cine plătește mai mult, acela ni-i tată și mama.”  Din acest crâmpei de articol putem desprinde ideea că starea de spirit în rândul oamenilor din Dubăsari, dar și din alte localități din regiune era supusă presiunilor și înăbușită prin acțiunile liderilor separatiști. Mai mult, unica modalitate de a-și exprima opiniile și indignarea mai era ziarul „Drapelul Biruinței”. 

„Noi, lucrătorii grădiniței de copii „Soarele”, cerem ca mica noastră Moldovă să rămână indivizibilă, independentă, să se renască tradițiile, să se dezvolte limba maternă, instruirea să se facă în grafia latină, copiii noștri să aibă un viitor fericit! Să se retragă de pe teritoriul Moldovei Armata Sovietică, cazacii de pe Don și mercenarii din Sankt-Petersburg. Nu dorim să ne conducă cei de teapa lui Smirnov și Maracuța. Destinul nostru să-l hotărâm singuri!”

La fel, în paginile ziarului „Drapelul Biruinței” vedem articole publicate cu titluri în grafie latină, cum ar fi: „În Moldova din stânga Nistrului, lezarea drepturilor omului a devenit ceva obișnuit… Dar toate cândva se vor termina…”, în schimb conținutul materialului este scris în grafie chirilică și relatează despre fărădelegile pe care le întreprind pretinșii lideri din regiune și cum colectivele de la Inspectoratul Fiscal din Dubăsari sau locuitorii satului Goian sunt supuse/supuși presiunilor să renunțe la grafia latină și să se conformeze ordinelor venite de la Tiraspol. 

ȘI TOTUȘI, TIGHINA!

Pe data de 5 martie 1991 vede lumina tiparului ziarul „TIGHINA” – o publicație social-politică independentă, ce-și avea sediul în orașul Tighina de pe strada Răscoalei nr.7. Din nota redacției a primului număr al săptămânalului se arată că: „Se pare că prăpastia apărută între oameni ce vorbesc diferite limbi nu se micșorează, ba, din contra, se mărește. Se crează impresia că o anumită forță împiedică la apariția unui pod al înțelegerii. Aceasta ne pune în gardă pe toți, indiferent de poziția politică… Și dacă astăzi iar vom ascunde de oameni realitatea, dacă vom încerca din nou să denaturăm ceea ce mâine va deveni istorie, indiferent de faptul dacă ne place sau nu acest adevăr, oamenii pur și simplu se vor îndepărta de noi și nu ne vor mai crede niciodată. Astăzi, în lumea noastră, ce abundă în evenimente, nu e greu să induci pe cineva în eroare, așa cum o fac unii. Însă noi suntem convinși că dumneavoastră puteți delimita realitatea de propaganda pură.”

Ziarul „TIGHINA” apare într-un moment de polarizare extremă, unde derapajul lingvistic și cultural între diferitele comunități etnice din Moldova era în creștere. Publicația se poziționează ca un garant al adevărului și al transparenței, încercând să construiască „un pod al înțelegerii” între comunitățile divizate și se vede clar o aliniere cu mișcările de renaștere națională de la Chișinău, care promovau transparența și adevărul în fața moștenirii propagandei sovietice. Or, într-o perioadă în care încrederea oamenilor în mass-media era una importantă pentru construirea unei identități naționale ziarul „TIGHINA” a încercat să contracareze forțele de dezbinare, contribuind la formarea unui discurs public bazat pe adevăr și înțelegere reciprocă.

Aici aș vrea să aduc și argumentul doctorului în istorie Veronica Olaru-Cemârtan, care în lucrarea sa Fenomenul transnistrean și natura sa, scria că „impactul dezinformării populaţiei locale din raioanele din stânga Nistrului şi a opiniei publice mondiale a fost dezastruos, reflectându-se negativ asupra stării de spirit a transnistrenilor şi a evoluţiei evenimentelor din ultimul deceniu al mileniului trecut”.

Și la o distanță de mai bine de trei decenii, devine tot mai pregnantă problema denumirii corecte a orașului Tighina/Bender. Asta fie din lipsă de cunoștințe, fie din nevoința de a afla adevărul istoric până la capăt. Subiectul denumirii orașului Bender în Tighina, revine pe ordinea de zi în diverse momente istorice, reflectând tensiunile identitare și politice din regiune. Iar pentru a nu lăsa loc de interpretări, mai jos vă prezint un scurt articol publicat în anul 1991, în paginile ziarului „TIGHINA” care relevă prin dovezi istorice justificarea denumirea Tighina, incluzând referințe la hărți și documente din secolele XVII și XIX, care menționează orașul sub acest nume. Argumentele sugerează că denumirea Tighina are rădăcini adânci în istoria locală, ceea ce ar putea legitima revenirea la acest nume, în ciuda influențelor externe care au introdus și-au menținut, și mențin în continuare denumirea de Bender. Mai jos redăm conținutul integral al articolului:

„Întrebarea referitoare la schimbarea denumirii orașului Bender în Tighina, așa precum a fost numit el din moși-strămoși, nu pentru prima dată e pusă pe ordina de zi. Ea a fost înaintată și în 1916, când Rusia intrase în faza unor transformări democratice. De aceasta ne convingem răsfoind ziarul Besserabskii iujnîi krai, ce apărea zilnic la Tighina în acel timp și a cărui colecție deplinp se păstrează la biblioteca leningrădeană Saltîkov-Șcedrin. Numărul 1322 din 30 noiembrie 1916 propune cititiorilor săi un material la tema data intitulată: Pereminovanie goroda Bender (Schimbarea denumirii orașului Bender). Să-l reproducem integral: Zemstva principală a județului Bender a primit o notă semnată de membrul acestui municipiu E.E: Stepaniv cu următorul conținut: “Sf. Sec. 15. Hoardele Turcești au asediat cetatea Tighina. Zidurile ei de piatră, tunurile puternice nu cedau în fața eforturilor depuse de dușmani. De pe o colină din apropiere pașa privea această cetate de necucerit. Ben-der (eu vreau) – insista el. La vrerea lui cetatea a fost luată și numită de turci Bendere. Dar denumirea veche – Teaghini (Tighina/Teghina) se mai păstrează până la jumătatea sec. 18. La expoziția poloneză organizată în această toamnă la Odesa am avut o hartă a regatului Poloniei și Lituaniei, editată de Konrad Lofter în 1722, oe care e indicat Bender au Tekin. N-a fost data uitării acest nume nici în sec. 19. În arhiva gubernială de desene tehnice V.M. Purișkevici a găsit descrierea oficială a Bugeacului, alcătuită la 1827 (ediția zemstvei din Akerman, pag. 90), în care a scris: Bender, în moldovenește Tighina.”

ÎN LOC DE CONCLUZII

Făcând retrospectiva celor peste 30 de ani de când statutul limbii române pe teritoriul Republicii Moldova încă mai este „în convulsii” periodice, îmi este greu să cred că aceasta va funcționa deplin pe întreg teritoriul Republicii Moldova așa cum prevede Legea Supremă a țării, art. 13 privind limba de stat și funcţionarea celorlalte limbi, aliniat (1) unde este spus clar că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, funcţionând pe baza grafiei latine. Astfel, la modul teoretic limba română este la ea acasă și-n regiunea transnistreană. Pornind de la premisa constituțională specificată în articolul 1 precum că, Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, și în art. 3 – Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil. Mai mult ca atât, aceeași lege supremă a Republicii Moldova (regiunea transnistreană fiind parte componentă) arată în arhicunoscutul art. 13, alineat (2) că statul Republica Moldova recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării.

În acest context, cetățenii din regiunea transnistreană nu trebuie să-și facă nicio grijă că prin promovarea și dezvoltarea limbii române pe ambele maluri ale Nistrului, limba rusă sau alte limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova nu vor avea de suferit, ba din contră, au dreptul și sunt respectate de lege. În contextul Zilei Limbii Române, redacția Zona de Securitate vine cu un APEL-MANIFEST prin care prin care își reiterează angajamentul de a promova statutul limbii române în regiunea transnistreană, de a utiliza în materialele sale jurnalistice și în discursul public denumirea de Tighina, așa cum este atestat istorico-documentar.

De asemenea, facem APEL ca acest termen să fie inclus în actele normative ale Republicii Moldova și în discursurile publice ale decidenților, iar celor care au jurat să servească Republicii Moldova să-și depună toate puterea şi priceperea să apere limba română așa încât aceasta să poată fi vorbită în întreaga țară.

Astăzi, mulțumim încă o dată școlilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană, cadrelor didactice, elevilor și părinților pentru că în ciuda tuturor persecuțiilor și presiunilor de ordin lingvistic – acestea rămân în continuare bastioane ale identității românești. Determinarea lor de a păstra vie limba română într-un mediu ostil este o dovadă a rezistenței și a curajului.

Citește: 20 de ani de hărțuire lingvistică în regiunea transnistreană a Republicii Moldova