Hotărârea CtEDO în cazul Ilașcu. De ce și la 19 ani de la pronunțare rămâne a fi cea mai importantă
Acum 19 ani, la Strasbourg, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului dădea câștig de cauză în prima hotărâre din seria dosarelor transnistrene. Era pronunțată Hotărârea CtEDO în cauza Ilașcu și alții. S-a dovedit a fi mai mult decât un precedent judiciar prin care, pe lângă recunoașterea încălcării drepturilor omului în regiune, a fost identificat cine se face responsabil de faptele ilegale comise de regimul separatist de la Tiraspol – statul Federația Rusă.
Cauza Grupului Ilașcu s-a examinat în baza unui proces ilegal desfășura la Tiraspol după încetarea războiului de pe Nistru, între 21 aprilie şi 9 decembrie 1993. Atunci, Ilie Ilașcu, președinte al Frontului Popular din Moldova – Filiala Tiraspol din 1989 până în 1992, a fost condamnat la moarte prin împușcare, sentință ce din fericire nu a fost aplicată. Eliberarea lui Ilie Ilașcu a fost în urma mai multor presiuni internaționale pe 5 mai 2001. Alți deținuți politici din grup, Alexandru Leşco a fost eliberat în iunie 2004, după expirarea termenului de 12 ani, Andrei Ivanţoc a fost eliberat la 2 iunie 2007, după 14 ani de pușcărie, iar Tudor Petrov Popa a fost eliberat la 4 iunie 2007, tot după 14 ani.
Ziarul Moldova Suverană despre procesul Ilașcu:
Plângerea la Curte se referea în principal la acţiunile ilegale comise de către așa-zisele autorități transnistrene prin plasarea lor în detenție.
A fost invocat faptul că membrii grupului au fost deținuți ilegal, că nu au avut parte de un proces echitabil, că au fost lipsiți de bunurile care le aparțin și de condițiile de detenție.
Totodată au menționat că autoritățile moldovenești sunt responsabile de încălcarea drepturilor lor, deoarece nu au întreprins măsuri pentru a pune capăt acestor acțiuni. De asemenea, au declarat că și Federația Rusă este responsabilă, deoarece teritoriul din stânga Nistrului era şi continuă să fie de facto sub controlul ei, datorită trupelor şi echipamentului militar rusesc care staționează pe teritoriu.
Reclamanții au mai invocat că atât Moldova cât și Federația Rusă au împiedicat exercitarea dreptului lor la depunerea unei cereri individuale la Curte.
La CEDO plângerea a fost depusă la 5 aprilie 1999 împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, a fost examinată mai bine de patru ani și au fost găsite vinovate ambele părți.
Curtea Europeană în decizia sa cu privire la admisibilitate a constatat că declarația făcută de Republica Moldova în instrumentul său de ratificare a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor moldoveneşti asupra teritoriului transnistrean NU a constituit o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al CEDO.
Interpretând art. 1 din Convenție, Curtea a stabilit că în ciuda absența unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, autoritățile constituționale dețin obligația pozitivă de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor drepturile acestora garantate de Convenţie.
Curtea a constatat încălcarea art. 34 din Convenție: împiedicara exercitării dreptului lor la depunerea unei cereri individuale, ca urmare a acuzațiilor aduse reclamanților de către președintele țării la acel moment – Vladimir Voronin. În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce aparţin celei mai înalte autorităţi a unui stat contractant, care sugerau îmbunătăţirea situaţiei reclamanţilor în dependenţă de faptul dacă cererea depusă la Curte împotriva unui sau altui stat contractant va fi retrasă, reprezintă exercitarea unei presiuni directe cu scopul de a împiedica exercitarea dreptului la depunerea unei cereri individuale la Curte.
Chiar dacă nu imediat, aceste constatări au influențat comportamentul ulterior al autorităților constituționale de la Chișinău. Până atunci, „lipsa controlului efectiv” reprezenta un pretext comod pentru autoritățile constituționale pentru a ignora probleme grave de drepturile omului din regiunea transnistreană.
CEDO a constatat, în premieră, în sistemul juridic internațional, responsabilitatea Federației Ruse în conflictul transnistrean din 1991-1992.
Potrivit Curții Europene, administrația locală a regiunii transnistrene a fost formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federației Ruse și este dotată cu organe ale puterii și cu o administrație proprie. Aceasta continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puțin sub influența decisivă a Federației Ruse. Cu alte cuvinte, administrația regiunii transnistrene a supraviețuit și continuă s-o facă datorită suportului militar, economic, financiar și politic oferit de către Federația Rusă. Iar faptul că exponenții Federației Ruse nu au participat direct la evenimentele nominalizate în cauză, pentru Curtea Europeană nu a fost atât de important.
Extrase din decizie:
„382. Curtea consideră că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în considerare susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova.”
„385. Toate faptele comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi, inclusiv transmiterea reclamanţilor regimului separatist, în contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele acestui regim.”
„393. Curtea consideră că există o legătură continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse pentru soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul separatist şi de a colabora cu acesta a continuat şi după 5 mai 1998, iar după această dată, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care au fost comise după 5 mai 1998. Având în vedere aceste fapte, este puţin important că, începând cu 5 mai 1998, exponenţii Federaţiei Ruse nu au participat direct la evenimentele denunţate în această cauză.”
Curtea a constatat că nici unul dintre reclamanţi nu a fost condamnat de către o „instanţă” şi că sentinţa de condamnare a reclamanţilor a fost emisă de un organ judecătoresc, ca urmare a unor proceduri care nu pot fi considerate „detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”.
Aceste constatări au fot reconfirmate prin hotărârea Marii Camere în cauza Mozer în februarie 2016. Astfel, până nu se va schimba jurisprudența Curții, orice detenție în regiunea transnistreană este una ilegală.
Acesta a fost un prin exercițiu la așa un nivel de analiză a pretinsul sistem judiciar din regiunea transnistreană.
Despre condițiile din locurile privative de libertate:
Curtea în premieră a analizat condițiile de detenție din regiunea transnistreană. Curtea a decis că, condițiile în care au fost deținuți reclamanții a reprezentat un tratament în stare să producă dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice. Iar în privința reclamanților Ilașcu și Ivanțoc, condițiile de detenție au fost deosebit de grave şi crude şi, prin urmare, trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
„Constatările Curții nu sunt utilizate și implementate la justa valoare”
Marea majoritate dintre cauze la Strasbourg au fost reprezentate de către Asociația Promo-lex, așa că l-am întrebat pe avocatul asociației Pavel Cazacu despre concluziile acestei decizii, în opinia lui constatările Curții în cauza Ilașcu și alții rămân valoroase pentru că situația actuală din regiunea transnistreană nu diferă fundamental de situația la începutul anilor ‘90. Or, autoritățile R. Moldova continuă să nu dețină controlul efectiv al teritoriului din regiune transnistreană, iar Federația Rusă continuă să sprijine necondiționat administrația de facto de la Tiraspol – militar, politic și economic.
„Totuși, în ciuda importanței fundamentale a hotărârii CtEDO în cauza Ilașcu și alții, nici la 19 ani după pronunțarea acesteia, constatările Curții nu sunt utilizate și implementate la justa valoare de către autoritățile constituționale ale Republicii Moldova. Nici în procesul de negocieri, nici în procedurile și practicile naționale. Mai mult, pe parcursul anilor, inclusiv după adoptarea acestei hotărâri, autoritățile constituționale justificau lipsa acțiunilor de protecție ale drepturilor omului prin „lipsa controlului efectiv al regiunii transnistrene.
Chiar dacă în ultimii ani, se simte o diferență de abordare, acțiunile autorităților de la Chișinău rămân încă insuficiente pentru a-și îndeplini obligațiile pozitive în raport cu cei peste 350 mii cetățeni ai R. Moldova din regiunea transnistreană,” ne-a declarat avocatul.
Chiar dacă nu imediat, aceste constatări au influențat comportamentul ulterior al autorităților constituționale de la Chișinău, susține avocatul.
„Până atunci, „lipsa controlului efectiv” reprezenta un pretext comod pentru autoritățile constituționale pentru a ignora probleme grave de drepturile omului din regiunea transnistreană.
Aceste constatări au fost reconfirmate prin hotărârea Marii Camere în cauza Mozer în februarie 2016. Astfel, până nu se va schimba jurisprudența Curții, orice detenție în regiunea transnistreană este una ilegală.”
Bulgărele de zăpadă
O decizie atât de importantă la nivel național, cât și la nivel internațional, nu a putut să nu provoace o reacție în lanț așa încât să stea la baza altor zeci de decizii.
Astfel, de la 8 iulie 2004 până în prezent la CEDO au fost pronunțate circa 52 de hotărâri ce vizează violarea drepturilor omului în stânga Nistrului, verdicte ce au rezultat din circa 81 de cauze, dintre care:
- 64 de cauze prezentate de Promo-LEX, ce au rezultat în 35 de hotărâri
- Cel puțin 1999 de reclamanți au avut câștig de cauză + patru companii
- Rusia a fost recunoscută vinovată de violarea Convenției în 51 de cauze
- Republica Moldova a fost recunoscută vinovată în patru cauze
Din cele 52, după tipul de violări:
6 sau referit la Dreptul la viață
22 dreptul de nu fi supus torturii
26 Dreptul la libertate și siguranță
12 Dreptul la procese echitabile
11 Dreptul la viață privată
2 Conștiința exprimării și instruirii
8 Dreptul la Proprietate
3 Dreptul la educație
*Datele sunt cu o marjă nesimnificativă de eroare și au fost prezentate de Asociația Promo-LEX la Conferința internațională „Situația drepturilor omului în teritoriile ocupate ale țărilor candidate sau potențial candidate la aderarea la Uniunea Europeană: Moldova, Ucraina și Georgia”